image

Atingând celeste bolți,
Brăzdând cerul ca o lance,
Timp de veacuri a trecut
Peste alte aripi gri,
Ştergând a lor nemurire
Prin nenumărate vrii.

Şi acum, la bătrânețe,
Printre tineri în putere,
Printre aripi calibrate,
Printre generații noi,
Un moşneag în libertate
Dă răspunsuri tunătoare.
Nu-i e frică, nu s-abate
De la sfânta datorie.

Ale sale aripi sure
Încă geamătă nebune
Decolând înspumegate
Promițând îndurerate,
Cât există, libertate.

P. S. T.

Gânduri în miez de noapte

Aş lua un pumn de ţărâna şi ţi l-aş arunca în ochi, pentru că într-atâta eşti de orb, încât nu cred că te-ar deranja. Nu vezi nimic, nu ştii nimic. De-atâta timp mor lângă tine, dar nasul tău n-a adulmecat mirosul cărnii mele putrezite. De-atâta timp buzele mele s-au desprins şi au căzut, dar buzele tale m-au sărutat pe dinţi şi n-au simţit nimic. M-am trezit într-o dimineaţă lângă tine, am mers la oglindă şi am văzut că mi-era deschisă cutia toracică, iar inima-mi lipsea. Te-am trezit cu un sărut şi ţi-am pus mâna pe pieptul meu, să simţi desprinderea coastelor. Mi-ai mângâiat oasele zdrenţuite, dar n-ai văzut dincolo de ele. Nu ai vazut şi nu ai simţit, n-ai mirosit, n-ai auzit urletele de agonie dinaintea morţii mele. Atâta vreme ai cărat un cadavru după tine, fără să ştii.
Dar gata! Sunt moartă şi trebuie să mă laşi. Lasă-mă să mă cufund în ţărâna din care m-am ridicat, lasă-mi trupul să se prelingă printre bulgării de pământ pe care calci. Lasă soarele să-mi mângâie din nou celulele şi ploaia să-mi spele putregaiul. Lasă florile să se nască din atomii mei, să înflorească ghiocei gingaşi dintre degetele mele, mândre narcise să-mi salte pe frunte şi garofiţe să-mi înconjoare talia. Nu-mi face mormânt şi nu mă-nchide în sicriu, că viaţa ne-a ţinut destul închişi. Îngroapă-mă nu prea adânc, să aud ropotul ploii şi să simt adierea vântului strecurându-mi-se printre oase.
Şterge-ţi lacrimile, căci morţii nu se plâng. Desprinde-ţi mâna din mâna mea scheletică şi scutură-ţi hainele. Ridică-ţi ochii orbi şi mergi înainte, fără să mă strigi. Vocea mea e vânt, miros de nămol, cu iz de amintire. Dar vocea ta… vocea ta e vie şi vibrantă şi de-ai fi ştiut cum să-i foloseşti magia, ai fi putut înfrânge Moartea. Lasă-ţi ochii şi vocea departe, departe de trupul meu si dă-mi odihna veşnică.
Nu te mira acum de linişte, ascultă ciripitul păsărelelor şi creşterea firului de iarbă. Trage aer în piept şi inspiră parfumul caişilor înfloriţi, fără să spui ceva. Învaţă să asculţi şi să ştii. Învaţă de la Cer, de la Pământ şi de la Apă.
Pleacă, viule! Pleacă şi lasă morţii în focul veşnic care le-aparţine, du-te şi bucură-te de lumină şi lasă-mă pe mine să mă hrănesc cu întunericul pe care mi l-ai dăruit.

Fata cu ochii de azur. Capitolul III.

descărcare (2)Radu își înfășură fularul în jurul gâtului, trase aer în piept și coborî din mașină. Încerca să-și organizeze un discurs în minte, însă nicio frază nu se lega. De când îi spusese lui Rareș de dispariție, nu mai avea liniște. Întreaga săptămână se străduise să îi găsească pe făptași, însă nimeni nu știa nimic. Se opri puțin, privind clădirea mare de sticlă și metal, calculând care era geamul biroului lui Rareș. Poate nu-l văzuse sosind și mai avea încă timp să facă o întoarcere de 360°, să urce în mașină și să se oprească la aeroport. Portarul însă-l observase deja și-l întâmpina cu un zâmbet larg pe față și ușa deschisă. Oftă din adâncul plămânilor și intră. Înăuntru era cald și mirosea a vanilie. La recepție, Elvira, o roșcată focoasă, vorbea la telefon. Închise exact când ajunse în dreptul ei.

  • Bună ziua, domnule Preda! Arătați la fel de elegant ca întotdeauna!

Continuă lectura

Fata cu ochii de azur. Capitolul II.

imagesTrei bătăi discrete în ușă îi anunțară intrarea frumoasei secretare. Își aranjă cu grijă cravata, își îndreptă un fir de păr și împinse pieptul în față, să pară cât mai impunător.

  • Da, intră, te rog.

Marina intră tiptil, de parcă n-ar fi vrut să deranjeze covorul moale. Rămase în picioare, lângă ușă, așteptând să i se spună ce are de făcut.

  • Domnule Preda, vă caută cineva. Spune că este urgent.

Radu îi privea picioarele lungi, fără să-i dea atenție. Încă de când o angajase, își imaginase momentul în care o va trânti pe birou și-i va da ceea ce ea cerea cu atâta nerăbdare. În fiecare zi când ajungea la firmă, o găsea sprijinându-și țâțele imense pe pupitrul ei, analizând concentrată ceva la calculator. Niciodată nu purta altceva decât cămăși ușor decoltate și fuste scurte și mulate. Începuse să-și aranjeze toate actele importante numai în sertarele de jos, ca s-o oblige să se aplece, să-i vadă conturul chiloților pe curul mare și bombat. Îl amețea cu parfumul ei cu esențe de mosc și cu părul ăla al ei, negru și ondulat, prins mereu în coc, cu șuvițe rebele mângâindu-i ceafa. Continuă lectura

Fata cu ochii de azur. Capitolul I.

images (6)

  • Când te-ntorci?
  • Nu știu, târziu, oricum… O să ne întindem la vorbă și poate bem ceva…

Un zgomot de oale trântite acoperi tot apartamentul. Din bucătărie, un uragan de 1,55 m înălțime venea vuind și răsturnând totul în jur, amenințând aerul cu un polonic.

  • Uită-te bine la mine, Diano! Și 50 de ani dac-ai avea, tu în casa asta nu calci mirosind a băutură! Nimeni n-a băut la noi în familie și n-o să fii tu aia care-ncepe! Ai înțeles?

Polonicul vâjâia periculos, apropiindu-se din ce în ce mai mult de ea.

  • Ok, ok… Când o să mă-mbăt, mă duc la mine acasă! Răspunse ea, râzând
  • Dianaaaaa! Treci imediat în casă! Tu ai impresia că ăsta e lucru de râs? Vrei să ne facem de rușine? Termină cu vorbele astea, că acuș rup făcălețul ăsta pe spinarea ta, cât ai fi tu de mare!

Diana începu să râdă și mai zgomotos. Își trase paltonașul peste bluză, luă umbrela de lângă cuier și-și sărută mama pe frunte. Aproape ieșise pe ușă, când se întoarse iarăși, râzând și mai puternic.

  • Maaamiii, ăla e polonic, nu făcăleț!

Continuă lectura

1. Fata cu ochii de azur

  • images (4)Șhhh, dacă ești cuminte, nu se va întâmpla nimc! șopti ea, ducând încetișor cuțitul spre buze.

Îi verifică din nou legăturile din jurul gleznelor, încheieturilor și gurii, îi șterse lacrimile care-i inundaseră obrajii, apoi o sărută scurt pe frunte. Îi plăcea s-o privească; era chiar draguță, iar ochii ei de un albastru pur o făceau absolut adorabilă. Se mută pe scaunul din față, deschise portiera și coborî sprinten din mașină, îndreptându-și fusta și aranjându-și dresurile.  Se privi în geamul ușii, strâmbând puțin din nas, scoase rujul din poșetă și cu eleganță își trasă din nou buzele voluptoase. Din capătul celălalt al străzii întunecoase, un fluierat scurt îi atrase atenția.

  • Johnny… ai întârziat!

Cu pasul săltat și geaca de piele deschisă, Johnny înainta țanțos, purtându-și, ca întotdeauna, țigara între buzele încremenite într-un zâmbet schimonosit.

Continuă lectura

De ce îmi ucid eu eroii

theartofwriting-1370351030Eseul ăsta l-am conceput din pură întâmplare, încercând să explic cuiva astăzi de ce scriu eu… E dificil să explici o pornire interioară, atât de firească mie, cum le este altora respiratul. De când mă știu, am scris. Caiete întregi, pagini, foițe, documente word, notepad… Lucruri ce aparent nu se legau între ele, amintiri, aventuri, povești pe care nu le trăisem vreodată sau pe care le experimentasem de curând. Nu știu, scriam ca o posedată, simțind că în amalgamul de cuvinte voi găsi ceea ce caut. Continuă lectura